Blog de SEO, Marketing Online & Lifestyle | Cât de tont să fii?
16316
post-template-default,single,single-post,postid-16316,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,vertical_menu_enabled,qode-title-hidden,qode_grid_1300,side_area_uncovered_from_content,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-10.0,wpb-js-composer js-comp-ver-4.12,vc_responsive
tont

Cât de tont să fii?

Patron. Om în toată firea, cu familie, responsabilităţi, o firmă oarecum de succes. Îşi doreşte – evident – mai mult (dintr-o ambiţie care, de fapt, nu mai are legătură cu bunăstarea personală, dar asta-i pâine pentru altă postare, în altă zi).

Ca orice firmă, şi asta cară după ea balastul „omului vechi”. Care, aşa cum vă aşteptaţi, e „loial” şi „dedicat” şi „le ştie pe toate”. Firma a evoluat; au venit oameni noi, şcoliţi pe la companii mari, cu „apucături proaste”: organizare, ierarhie, eficienţă, management modern… mă rog, toate prostiile astea. În plus, cu o determinare care sa apropie destul de mult de vechea instituţie a „dedicării”.

„Omul vechi” stă la pândă. Poziţia lui în inima patronului e pusă la încercare. Pentru că nu ştie meserie nici cât să-şi facă treaba bine (ce „director de vânzări” e ăla care-şi schimbă echipa de două ori pe an – în întregime? Ce „contabil” e ăla care predă actele de iulie în octombrie, de nu mai ştii nici ce ai de încasat, nici ce ai de livrat?), stă mult în preajma patronului. Nu neapărat fizic – telefonul e suficient, în lipsă de altceva.

Îl sună sâmbătă la prânz, să-i raporteze „lipsurile”; pleacă ultimul, ca să mai fure o juma’ de oră, după program, de bârfă lejeră dar bine direcţionată. Raportează erori şi greşeli, dar generale, că nu poate aduce argumente dacă îl întrebi („Şefu’, departamentu’ ăla nu merge! Nu se mai face treabă cum făceam noi la-nceput!”). Îşi alege ca aliaţi cei mai slabi dintre angajaţi (ca urmare, campionii pupincurismului, că altă şansă n-ar avea). Şi, evident, dacă îl iei tare ameninţă cu demisia. Fază la care patronul intră în vibraţie şi-l mai ridică o treaptă, atât la denumirea postului cât şi la salariu. Un salariu care deja depăşeşte cu mult ce ar obţine în altă parte, strict pe baza cunoştinţelor lui profesionale. Aşa că oricum n-ar pleca, decât cel mult la firma proprie (care, mirare! oglindeşte exact activitatea firmei noastre, că deh! „omul vechi” e capabil doar de imitaţie, nu şi de creativitate constructivă).

Ani la rând, în firmă vin oameni care străduiesc, dau rezultate, aduc clienţi, bani, organizare, proceduri, lucruri noi care fac viaţa rentabilă şi plăcută. Vin, stau un pic şi pleacă. Omul vechi e neclintit. La plecare, mai toţi avertizează de apucăturile lui. Patronul îşi priveşte profiturile plecând către alte firme, mai normale la cap. Se întoarce către „omul vechi” şi se plânge că nu mai sunt angajaţi ca altădată. Nu-i dă prin cap să se uită în oglindă mai întâi.

La una dintre firmele la care am lucrat am auzit, fără să vreau, o declaraţie stupefiantă. Într-o discuţie al cărei subiect eram în calitate de „om nou” (de vreun an venit acolo), patronul zicea unui prieten, care încerca să îl avertizeze în privinţa erorilor sale, „Nu mai am timp să îl cred şi pe Popescu; trebuie să am încredere în oamenii mei vechi”.

După o bucată de vreme „omul vechi”, cel „dedicat” şi „loial”, a plecat la firma proprie. După ce, ani în şir, folosise resursele firmei (telefon, maşini, contacte, timp) pentru a-şi construi relaţii şi logistică pentru firma proprie.

Şi-atunci, mă-ntreb iar: cât de tont poţi să fii, să persişti în eroare ani în şir, în pofida tuturor evidenţelor?

No Comments

Sorry, the comment form is closed at this time.