Blog de SEO, Marketing Online & Lifestyle | Ce-i cu „dreapta” asta?
16299
post-template-default,single,single-post,postid-16299,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,vertical_menu_enabled,qode-title-hidden,qode_grid_1300,side_area_uncovered_from_content,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-10.0,wpb-js-composer js-comp-ver-4.12,vc_responsive
dreapta

Ce-i cu „dreapta” asta?

Într-un mod oarecum ciudat, în viaţa mea bloggeristică au „confluat” două subiecte aparent fără legătură: Sibilla şi a ei aventură în România mioritică şi întrebarea pe care mi-o puse Rabbi: care-s valorile alea ale dreptei, în care eu tot pretind că aş crede?

Gândindu-mă apoi mai bine, descopăr o oareşce legătură între subiecte. Şi, pe măsură ce mă gândesc, legătura firavă de la început devine o parâmă groasă cât cele cu care se leagă petrolierele la cheu. Pentru că Sibilla – şi reacţia, sau lipsa de reacţie, a ro-blogosferei – sintetizează într-un anume fel o parte importantă a ceea ce eu denumesc „valori ale dreptei”.

Iniţiativa individuală: cred că fiecare, ca individ, poate face mai mult decât o gloată organizată. Cred că „organizarea” societăţii este mult inferioară – ca rezultate practice – unei sume de iniţiative personale. Şi asta pur şi simplu datorită motivării suplimentare pe care aderarea din proprie iniţiativă la o cauză o aduce, comparativ cu „datoria socială”.

În cazul Sibillei, puţinii bloggeri români care au ales să se solidarizeze cu ea au făcut-o cu tot entuziasmul disponibil, spre deosebire de o posibilă (dar improbabilă) reacţie instituţionalizată (a cărei instituţii? cine e responsabil în România de apărarea cetăţenilor în astfel de cazuri?)

Resursele proprii: „prin noi înşine” nu este un slogan gol de conţinut. Resursele exterioare (la care face apel abordarea etatistă) sunt mari şi multe – dar cât de disponibile? Şi cum sunt ele repartizate? De câte cazuri de bani publici aţi auzit să fie bine cheltuiţi, în comparaţie cu cazurile de risipă? Cele individuale sunt disponibile permanent; pot fi mobilizate la timpul şi locul potrivite; pot fi puse în comun (cu acelaşi plus de entuziasm dat de decizia personală).

Vorbind de Sibilla, puţinii oameni care s-au hotărât să le pese de soarta unui seamăn şi-au folosit resursele la comun; ca atare, într-o parte a blogosferei cazul ei a devenit suficient de cunoscut pentru a suscita reacţii ale unor oameni cu greutate (Roxana Iordache, Mile Cărpenişan, Ion Iliescu). Cei care n-au reacţionat… ei bine, n-am pretins niciodată că abordarea de dreapta ar fi perfectă.

Statul minimalist: există puţine domenii în care statul are ce căuta în mod direct, în principal pentru că averea statului e averea nimănui. Locurile pentru copiii instituţionalizaţi intră aici. Statul trebuie să sprijine existenţa acestor unităţi, dar indirect (subvenţii, scutiri de taxe etc) – dar semenii în suferinţă sunt problema oamenilor, nu a unei entităţi abstracte, de care mai toţi fac mişto. Exemplu am „Casa Soarelui”, instituţie fondată şi finanţată de Ion Ţiriac, care îngrijeşte copiii în nevoie. Dincolo de asta, statul minimalist lasă administrarea resurselor mediului privat care – oricât de avid de profit ar fi – tot e mai eficient decât altceva. Iar acest lucru e valabil în orice domeniu, nu doar în cel al carităţii. Da, există nevoia unor reguli clare şi care să fie respectate la sânge; acesta este tot un rol al statului. Dar nu poţi face regulile fiind şi jucător, nu?

Pentru Sibilla, un astfel de stat ar fi însemnat pur şi simplu absenţa „cazului Sibilla”, pentru că în mediul privat (a) sesizările sunt luate ceva mai în serios şi (b) este mai puţin probabil să apară astfel de derapaje grave.

Statul arbitru: făcând regulile, statul e dator să vegheze la aplicarea lor strictă. Dar mecanismele de supraveghere şi control, infinit mai puţine şi mai puţin „populate”, odată cheltuiesc mai puţin din banul public şi a doua oară sunt mai simplu de supravegheat de către „societatea civilă” – adică noi toţi, împreună. Statul dispune de resurse imense comparativ cu orice entitate privată, fie ea şi transnaţională. Ca atare, implicarea lui în joc distorsionează jocul până la nivelul de caricatură.

Pentru Sibilla, statul-arbitru ar fi o binecuvântare, pentru că ar fi primul care ar sări la gâtul abuzurilor (şi al „abuzatorilor”, so to speak). Iar ea ar fi avut doar de reclamat, dacă ar mai fi fost ce reclama.

Piaţa liberă şi capitalismul: dintre toate formele de organizare a omenirii, acestea sunt singurele care au incluse mecanisme de control în însăşi esenţa lor. Nu întotdeauna vizibile, dar întotdeauna active, aceste mecanisme previn permanentizarea exceselor (iar prezenta criză, care a adus disoluţia câtorva entităţi private mari şi le-a avertizat pe celelalte, este un foarte bun exemplu). Competiţia, fie ea şi între concurenţi de dimensiuni fără comparaţie, ţine lumea pe drumul drept (citeşte: aşa încât omul de rând mai degrabă iese bine decât şifonat); vezi cazul Microsoft versus OpenSource.

Sibilla ar fi fost câştigată şi de data asta. Fie şi numai pentru că piaţa liberă înseamnă că un judeţ nu poate fi subordonat unui singur grup de interese ilegale sau imorale.

Societatea civilă activă: nu, nu e vorba de diversele „societăţi academice”. E vorba de noi toţi, acţionând împreună pentru că aşa vrem noi. Pentru că astfel alegem să semnalăm şi să corectăm micro-derapaje la nivel individual sau local, prea mici pentru ca mecanismele corectoare generale să intervină.

Toate lucrurile astea nu sunt, de fapt, decât prelungirea legităţilor naturale în interiorul omenirii. Nimic mai mult. De-aia şi sunt atât de eficiente, pentru că nu se bazează pe construcţii artificiale.

Dacă stau să mă gândesc, cibernetica spune că orice sub-sistem ascultă în primul rând de legile care guvernează sistemul din care face parte. De exemplu, după fiecare război mondial procentajul nou-născuţilor de sex masculin a explodat la peste 80% din numărul total de nou-născuţi, comparativ cu media de puţin sub 50% în vremuri de pace. Care stat a decretat prin lege că se vor naşte în primul rând băieţi? Nici unul. Dacă omenirea se poate autoregla la un nivel atât de profund, de ce avem noi pretenţia că putem face treabă mai bună decât Mama Natură?

No Comments

Sorry, the comment form is closed at this time.