Blog de SEO, Marketing Online & Lifestyle | Ce naiba, suntem copii?
16381
post-template-default,single,single-post,postid-16381,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,vertical_menu_enabled,qode-title-hidden,qode_grid_1300,side_area_uncovered_from_content,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-10.0,wpb-js-composer js-comp-ver-4.12,vc_responsive
votare

Ce naiba, suntem copii?

Pentru a miliarda oară în ultimii douăzeci şi ceva de ani, Nero a reuşit să mă enerveze. Cum Dumnezeu să spui, cu conştiinţa curată, că „cei ce nu se duc [la vot, nota mea] le permit celor care se duc să decidă soarta tuturor,deci şi cei absenţi si-o merită la fel de bine” şi să mai priveşti lumea în ochi după-aia?

Într-o lume ideală, argumentul lui (că ar trebui să ieşim dracului în stradă, să-i băgăm pe ăştia cu nasul în propria scârnă şi apoi să-i trimitem înapoi de unde au venit, de la sapă) poate că ar sta în picioare. Dar România e departe de ideal. E departe de normal, de fapt. E o societate în mod nominal democratică, în mod funcţional capitalist-primitivă cu unele nuanţe remanente de feudalism. În calitatea mea de freelancer, sunt echivalentul meseriaşilor; organizaţiile profesionale sunt echivalentul ghildelor (breslelor). Barosanii sunt echivalentul boierilor / moşierilor / grofilor. Parlamentul este Sfatul Ţarii, alcătuit din boieri vechi şi din unii aspiranţi (ciocoii cei noi), iar preşedintele este Vodă – uneori sub boierime, alteori peste. Între „vlădică” şi „opincă” nu e cine ştie ce legătură, iar clasa conducătoare se autoprotejează, autonumeşte şi reproduce după modelul clasei nobiliare din veacurile trecute. Fanarioţii nu lipsesc nici ei, dar acum nu mai apar în faţă, ci se numesc „consultanţi de imagine”; sunt tot trimişii unei Înalte Porţi, doar că nu mai e cea otomană.

Puteţi voi influenţa numele celor care candidează la Parlament? Aveţi la îndemână vreo cale să controlaţi interiorul partidelor? Aţi găsit până acum un mod, oricare mod, de a schimba deciziile care ne aduc în faţă noii boieri, spre confirmare în Sfatul Ţării?

Votul este, la ora actuală, o simplă formalitate. Votând sau nu, rezultatul este acelaşi: noii boieri îşi vor clătina înţelepţeşte bărbile în Divan, beizadelele lor vor face prostii repede iertate în numele tinereţii fierbinţi (câţi copii de barosani aţi văzut să fie condamnaţi pentru diversele infracţiuni comise?), moşierii vor cutreiera moşia în căutare de noi surse, iar talpa ţării va continua să suspine, obidită şi umilită fără speranţă de îndreptare.

Cum dracu (Doamne, iartă-mă!) să pretinzi, în aceste condiţii, că vorbeşti serios când recurgi la culpabilizarea unui întreg popor? Cum să foloseşti vina colectivă, metodă preferată de ţinere sub control a populaţiei în statele totalitare, şi să te pretinzi democrat? După mintea mea puţină, democraţia înseamnă în primul rând supremaţia individualului. Suntem, toţi, excepţii. Indivizi. Unicate. Sociologia are voie să lucreze cu mase, politica nu.

Aşa că mi-e greu să condamn pe cineva, în afara clasei politice şi a lui Ion Iliescu (în calitate de sursă autorizată a sistemului în care ne bălăcim azi), pentru mizeria numită „parlamentarism românesc”. Şi cel mai puţin pe bietul iobag, cocoşat de muncă şi dări, care se sastiseşte de „politica” fără speranţe şi fără rezultate pentru el, care refuză să „aleagă” între o stricăciune, o putreziciune şi o otravă în ideea că, fără el, mucegaiul îşi pierde şansa de a deveni un buchet de tuberoze.

No Comments

Post A Comment