Blog de SEO, Marketing Online & Lifestyle | „Dacă baba ar avea roate, s-ar numi tramvai”
16333
post-template-default,single,single-post,postid-16333,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,vertical_menu_enabled,qode-title-hidden,qode_grid_1300,side_area_uncovered_from_content,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-10.0,wpb-js-composer js-comp-ver-4.12,vc_responsive
iohannis

„Dacă baba ar avea roate, s-ar numi tramvai”

(asta e o expresie a profesorului meu de mate din şcoala generală). Ahem. M-am lipit de o leapşă – care de fapt nu mă privea – de la Rabinu’ de pe stânga străzii: cum aş conduce io Românica dacă i-aş fi… ceva pe acolo, pe sus. Cum ar veni, Programul Popescu În Zece Puncte (şi alte câteva, de suspensie…)

Lucruri mari:

1. Infrastructură: şosele, şosele, şosele. Autostrăzi. Parcări. Benzi duble, triple, quadruple. Bretele de legătură. Uliţe. Orice, numai să poţi merge cu ceva cu roţi. Aici includ şi calea ferată. Cu bani de la privaţi, în condiţiile statului (că se poate, fraţilor, şi fără să plătim ca robii ani în şir).

2. Competiţie: în orice domeniu ar trebui să existe competiţie reală. Nu cum e acum, de exemplu, în distribuţia de utilităţi (gaze, electricitate) sau în comunicaţii mobile (unde e un oligopol demn de definiţia sa din dicţionar). Fără „preţuri reglementate”, dar cu un Consiliu al Concurenţei frate cu IRS-ul (Fiscul) american.

3. Servicii sociale (sănătate, învăţământ, pensii etc): primul pas ar trebui să fie încurajarea dezvoltării de servicii private alternative, pe nivele. Nivelul de bază (prevenţia şi urgenţele în sănătate, respectiv clasele 1-8 în învăţământ) ar trebui să fie mai mult de stat decât private. Restul, la concurenţă şi în completare (un minim de bază asigurat din contribuţii, iar cine vrea mai mult să plătească).

4. Administraţie publică: fiecare tip de post având beneficiile şi dezavantajele sale, normal ar fi ca posturile din administraţie să fie salarizate – în medie – cu ceva mai puţin decât în mediul privat, dar să asigure stabilitate. Adică, funcţionarii publici ar trebui să aibă un soi de inamovibilitate (să nu poată fi fluturaţi de ici-acolo sau daţi afară după culoarea politică a şefului), dar asta numai după o perioadă de probă lungă (minim o jumătate de ciclu electoral), în care să umble ca pe ouă cu „clienţii” lor. După care pot fi liniştiţi oarecum pentru jobul lor.

Tot aici eu strig de-o bună bucată de vreme despre criteriile de evaluare a funcţionarilor publici. De la mica nesimţire la marea corupţie, o parte din vină eu o atribui lipsei de criterii de evaluare potrivite. Clare, limpezi, puţintele (ca să fie uşor de monitorizat) şi – mai ales – obiective şi orientate către rezultate, ar putea înlocui „părerea şefului”. Părerea mea.

Noţiunea de „criterii de evaluare” funcţionează foarte bine şi în materie de recrutare. Aşa poate că n-ar mai ajunge în administraţie toate blondele cu probleme de limbă norvegiană. Având oameni care fac ce trebuie cum trebuie, foarte probabil nici n-ar mai fi nevoie de un aparat atât de stufos. Adică, economii la buget.

5. Statul: marea caracatiţă ar trebui să devină arbitrul mic şi vânjos. N-are ce căuta statul în administrarea de entităţi economice. Locul lui nu e în joc, ci la arbitraj. Legi simple, clare, precise, mici ca dimensiuni şi mari ca efecte. Atât. Rolul statului ar trebui să fie stabilirea regulilor (de dreapta, de stânga, whatever) şi urmărirea bulldogiană a respectării acestora. Iar o lege ar trebui să fie neconstituţională by default dacă nu conţine şi faimoasele „norme de aplicare” sau dacă conţine prevederi interpretabile. Conceptul legislativ ar trebui să fie minimalist – nimic în afara interdicţiilor şi/sau a situaţiilor specifice de tratat. Şi, pentru numele lui Dumnezeu, ce caută statul înlăuntrul entităţilor private, să le spună ce au de făcut cu viaţa cu viaţa lor? De când şi până când tre’ să vină statul să dicteze firmelor unde se poate fuma – de un paregzamplu – şi unde nu???

6. Categoriile defavorizate: nu e treaba statului să dea bani celor care nu pot, nu ştiu sau nu doresc să-şi câştige viaţa cinstit (Doamne, suntem o naţiune de handicapaţi, neinformaţi şi leneşi, de-au ajuns unşpe milioane de români să ia ajutoare de la stat, în diverse forme?). E treaba statului, însă, să încurajeze ONG-urile să se ocupe de problemă.

7. Codul Fiscal: da, are un loc aparte în inima mea. Codul Fiscal are trebui să fie atât de limpede, încât şi cel mai prost dintre „agenţii economici” să îl priceapă şi să îl aplice. Acum e o caracatiţă în care – evident – „organili” îşi fac de cap. Pe spinarea (citeşte „contul”) întreprinzătorilor. Fără modificări de azi pe mâine, fără stufărismele care l-au transformat într-o Mare a Sargaselor economice.

8. Mediul: da, deşi este o marotă a stângii, mediul trebuie protejat. Nu vorbesc de idioţenia în care a fost transformat un fenomen controversat încă, precum încălzirea globală; nu vorbesc de tâmpenia – care sare din scala de măsurare a tâmpeniei umane – cu care e tratată tema organismelor modificate genetic. Nu, vorbesc de încurajarea energiilor alternative: solare, geotermale, bio. Dar mai ales vorbesc de explorarea resurselor minerale ale spaţiului cosmic. Nu e aici nici locul, nici subiectul, dar sunt convins că putem deveni cea mai bogată naţiune de pe Terra fără mari frăsuneli şi fără a ne amaneta viitorul.

9. Creativitatea: zisă şi „cercetare” (deşi – pentru mine – creativitatea include cercetarea, dar nu se rezumă la ea), creativitatea naţională ar trebui puternic susţinută de către stat. Nu direct, nu prin subvenţii, ci prin măsuri economice care să stimuleze creativitatea „de la vlădică la opincă”.

10. Discriminare şi social: discriminarea are trebui eliminată complet. Începând cu „discriminarea pozitivă”. Ce treabă are statul ca, din banii celor ce muncesc, să plătească şcoli, locuri de muncă şi alte alea pentru anumite categorii de cetăţeni? În plus, n-au ce căuta şcoli – de stat, sau subvenţionate de către stat – în alte limbi decât cea oficială. Privat, oricine poate face orice şcoală doreşte; nu însă din fonduri publice.

Lucruri mici:
1. Căsătoriile între persoane de acelaşi sex: NU. Căsătoria e o instituţie cu rădăcini atât mirene cât şi religioase, după cum bine remarcă Mordechai. Poate exista un concept de contract civil, care să reglementeze orice fel de uniune care nu e căsătorie (şi atunci nu mai contează sexul celor implicaţi), în care – cu restricţiile de rigoare – cei doi să-şi stabilească singuri regulile de convieţuire.
2. Legalizarea prostituţiei: DA, dacă domeniul e foarte bine reglementat şi supravegheat, pentru că are impact asupra multor faţete esenţiale ale societăţii, de la sănătate la trafic de persoane.
3. Legalizarea drogurilor uşoare: NU. Fără alte comentarii.
4. Eutanasia: DA şi NU. Da, în condiţii atât de strict stabilite încât să reducă la zero riscul de abuzuri. Nu, pentru că acest lucru mi se pare imposibil de realizat azi.

M-am băgat şi eu în seamă cu leapşa asta. S-o ia cine vrea, e gratis şi fără număr, fără număr.

No Comments

Sorry, the comment form is closed at this time.