Blog de SEO, Marketing Online & Lifestyle | Demoni între noi
16243
post-template-default,single,single-post,postid-16243,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,vertical_menu_enabled,qode-title-hidden,qode_grid_1300,side_area_uncovered_from_content,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-10.0,wpb-js-composer js-comp-ver-4.12,vc_responsive
demon

Demoni între noi

Gândurile au viaţa proprie. Şi corp propriu, cu care distorsionează realitatea. Şi origini proprii.

Ca şi Pământul din care se trage, şi omul este alcătuit din straturi. Întunecate ca un miez de noapte furtunos, arzătoare ca Iadul dorinţelor neîndeplinite, sterpe şi pustiitoare ca vulcanii zorilor planetari, straturile adânci sunt abia-abia ţinute în frâu de crusta plăpândă de civilizaţie – şi asta nu chiar tot timpul.

Iar oamenii îşi trăiesc vieţile în concordanţă cu stratul care le naşte gândurile. Oh, ele apar deodată şi îşi cer întruparea concurând pentru viaţă; dar, la fel ca la naşterea gemenilor, doar unul iese primul – cel mai voinic, mai agresiv, mai rău, mai musculos. Restul se refugiază în minte ca un puroi care nu iese, ci roade pe dinăuntru până când animalul cade pradă propriilor demoni. Un soi de septicemie a sufletului, care aduce o moarte puturoasă, mistuitoare, împotrivă căreia cură aflătoare nu este.

Din adâncurile genunilor celulare izvorăsc cele mai multe gânduri. Şi cele mai întunecate. Din memoria de specie, care transcede orice adăugire ulterioară, ies gânduri ucigaşe şi perpetuatoare, drepte ca armele şi cadenţate ca trupele SS-ului interior, împuşcate către lume în ritmul de ceasornic al reproducerii intracelulare: adenină-timină-citozină-guanină*, tic-tac-tic-tac, ceasul uciderii competitorilor, ceasul fertilizării femelelor, ceasul fără întoarcere al propriului sfârşit, cu telomerii** de la capetele cromozomilor mărunţind timpul scurs: tic – a mai murit un competitor; tac – am mai fertilizat o femelă; tic – am mai sfâşiat un mascul mai tânăr; tac – am mai ucis un pui al altuia…

Nu poţi, ca om civilizat, să priveşti in genunea celulară fără a-ţi pierde minţile. Umbrele trecutului geologic, demonii evoluţiei, colţii selecţiei naturale nu te lasă, fără a te transforma în cu totul altceva. Într-un animal. Într-un neom.

Imediat sub crusta de educaţie sălăşluiesc demonii noştri, ai fiecăruia. Sâmburi de nebunie trecătoare care ameninţă mereu cu permanentizarea, lumile haotice, în care colţii reci ai realităţii muşcă – într-o încleştare cosmică – din fierbinţeala febrei interioare, cerul caleidoscopic al dorinţelor înfundate în neputinţa permanentă, soarele psihotic al personalităţilor multiple care abia aşteaptă conştiinţa să-şi slăbească garda pentru a ne lumina, cu lumina bolnavă a asfinţiturilor cu furtună, chicotele pierdute ale neputinţelor personale – toate acestea izvodesc gânduri ca o lume a psihopaţilor paranoici, strâmbe, ne-euclidiene. Gânduri pe care le respingem, cutremuraţi, până noaptea – când ies în lume, triumf al nebuniei temporar îngropate dar niciodată vindecată.

Şi deasupra tuturor, luptând cu din ce în ce mai puţin succes, poleiala de educaţie şi civilizaţie, gardian palid şi slab, singur în faţa nebuniei interioare, a demonilor care bat la porţile realităţii cu fiece gând, cel care – neajutat de nimic – încă ne ţine oarecum în contact cu realitatea, împiedicând omenirea să redevină imensa rezervă psihiatrică care era menită, iniţial, să fie.

No Comments

Sorry, the comment form is closed at this time.