Blog de SEO, Marketing Online & Lifestyle | Interioarele exteriorului
16360
post-template-default,single,single-post,postid-16360,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,vertical_menu_enabled,qode-title-hidden,qode_grid_1300,side_area_uncovered_from_content,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-10.0,wpb-js-composer js-comp-ver-4.12,vc_responsive
emotii

Interioarele exteriorului

Când mă vezi în curs, ai în faţă un tip volubil, cu verb, glumeţ, care mânuieşte cu relativă uşurinţă cuvintele, poate stăpâni o sală de răzvrătiţi (oh, de câte ori n-am fost întâmpinat cu replici ca „am venit şi noi trimişi de patron, da’ să nu-ţi faci iluzii că om participa la cursu’ tău”) şi care reuşeşte toate astea fiind, în primul rând, foarte sigur pe sine.

Numai soţia mea ştie că, în zilele dinaintea fiecărui curs, tremur – vorba ceea – ca un plop în vânt. Fac meseria asta de câţiva ani buni; am câteva sute de oameni „treinuiţi” de prin mai toate domeniile din economie; cu toate acestea, am mereu emoţii la fel de mari ca şi la primul curs susţinut acum, oho, câteva milenii!

Mă-ntreb mereu: de ce oare e nevoie să-mi compun o „imagine” care nu corespunde – decât, poate, marginal – realităţii? Nu sunt tot eu acela? Nu aceleaşi lucruri utile, atât în meserie cât mai ales în societate, le spun?

Îmi port „imaginea” ca pe o mască, un scut, o armură, o armă şi un instrument în acelaşi timp. Iar eu urăsc noţiunea de „imagine”. Îmi pare că ascunde în primul rând sensul de „fabricat”, de „pe-afară-i vopsit gardul”. Îmi sfătuiesc clienţii „corporate” (firme mici, care n-au bani de consultanţă) să abandoneze ideea de „imagine” şi să înceapă să folosească „identitate”; aceasta din urmă e bazată pe realitatea firmei, nu pe un concept de marketing.

Dar eu, eu – consultantul, eu – sfătuitorul, eu – cunoscătorul, trebuie să fac altceva în prezenţa clienţilor mei finali, cursanţii. Sunt nevoit să le prezint o „imagine”, chiar dacă bazată pe „identitate” (nu pot fi chiar atât de machiavelico-cameleonic încât să nu recurg deloc la sinele meu real).

De ce? De ce e nevoie să par altceva, măcar la început, pentru ca ei să mă ia în serios? De câte ori încep cursul aşa cum sunt, iese prost, pentru că oamenii au nevoie de o construcţie artificială, care să le faciliteze înţelegerea.

Trei sferturi din fiecare curs sunt eu, aşa cum m-a făcut mama. Primul sfert, însă, e artificial. De exemplu încep cu o afirmaţie şocantă şi continui prin a mă da mare şi tare. Şi abia după ce auditoriul e „fezandat” suficient pot şi eu, în sfârşit! să fiu natural. Fără machiaj, fără opţionale, fără tuning. Abia după ce îmi construiesc un exterior, îmi pot şi eu permite să-mi expun interiorul.

No Comments

Sorry, the comment form is closed at this time.