Blog de SEO, Marketing Online & Lifestyle | La mulţi ani, Prietene!
16369
post-template-default,single,single-post,postid-16369,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,vertical_menu_enabled,qode-title-hidden,qode_grid_1300,side_area_uncovered_from_content,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-10.0,wpb-js-composer js-comp-ver-4.12,vc_responsive
la multi ani

La mulţi ani, Prietene!

Există, într-adevăr, lucruri pe lume care nu pot fi preţăluite în bani. Ţi le dăruieşte Cineva sau nu. Lucruri după care bogaţii plâng – pentru că nu le pot cumpăra, deşi le doresc – şi de care săracii se bucură. Eu sunt blagoslovit de Domnul cu Prieteni. Cu P mare.

Acum multă vreme eram un puşti speriat, împreună cu alţi puşti, înghesuit într-un dormitor comun care puţea îngrozitor, mânat ca vita prin strigăte, înjurături şi ordine lătrate, învăţând că viaţa reală are gustul sărat şi dureros al lacrimilor. Eram în armată.

Acolo am găsit un alt puşti, asemănător mie dar care aborda o cu altă atitudine. Unde eu plângeam, el râdea. Unde eu disperam, el continua să spere. Unde eu îmi căutam moartea, el se străduia să mă convingă că viaţa e frumoasă (în armată!?!). Eu n-aveam un slogan; al lui era „dum spiro, spero” (cât respir, am nădejde).

Am împărţit frăţeşte conservele împuţite de peşte şi pe cele, fără gust, de pateu pe care le primeam sub denumirea de „gustare”; am pudrat macaroanele cu ultimele cristale de zahăr (după ce am scos, cu acelaşi briceag, viermii dintre ele pe marginea farfuriei de inox) şi pe bune dacă era vreunul dintre noi capabil să spună a cui fusese punga acum goală. Am fumat „la poştă” nenumărate chiştoace de Carpaţi înfipte în ac sau în furculiţa de la briceag; şi niciodată n-am fost capabili să ne dăm seama cine scosese pachetul, acum gol, din buzunar.

A avut cea mai fantastică noapte a nunţii: înghesuiţi toţi patru într-un pat, într-un apartament din Bucureşti. Toţi patru, adică ei – proaspeţii însurăţei şi noi – proaspeţii naşi. Pentru că metroul nu mai mergea la ora 3 şi jumătate şi n-aveam cu ce să ajungem în celălalt capăt al minunatei capitale, am împărţit prieteneşte până şi noaptea nunţii.

Dacă stau să mă gândesc, cu el am cea mai lungă relaţie; mai lungă chiar decât cu soţia mea. În ciuda distanţei geografice care se străduieşte în van să ne separe. Şi – în afara familiei – de departe cea mai stabilă.

De mai mult de douăzeci de ani, Cetăţeanul Popescu şi-a pus viaţa – în nenumărate rânduri – în mâinile lui Nero, fără a se întreba vreodată ce-o să se-ntâmple. Şi tot de atâta timp Nero îi reînnoieşte Popescului încrederea că pe lume mai există şi altceva în afară de frivolitate şi egoism.

No Comments

Post A Comment