Blog de SEO, Marketing Online & Lifestyle | Pravila udăturii
16281
post-template-default,single,single-post,postid-16281,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,vertical_menu_enabled,qode-title-hidden,qode_grid_1300,side_area_uncovered_from_content,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-10.0,wpb-js-composer js-comp-ver-4.12,vc_responsive
vin si whiskey

Pravila udăturii

Mai anţărţ, preacinstitul paharnic Hădean făgăduia o hronică vie în care să treacă, întru folosul obştesc, feluritele pravile ale însoţirii udăturilor cu bucatele. Cum boier dumnealui e în hălăduială între moşii, hârtia a rămas încă neatinsă. Aşa că, întru ştiinţă, am căutat şi-am găsit oareşce vorbe despre cum să bei când mănânci, după ce ai mâncat, înainte de a mânca sau fără a mânca. Cusurgiii sunt rugaţi să mă ierte – nu e o hronică de înţelept, ci îi o culegere de vorbe, aşa că poate nu se nimereşte chiar pe ştiinţa tuturor aflătorilor pe Pământ. Dar, după ce am fost servit cu whisky cald din păhărel de ţuică, cu coniac la începutul mesei, cu Grasă la friptura de vită şi cu Jidvei sec la prăjituri, cred că e cazul să ne-aducem aminte că udătura are pravila ei, dacă vrei să-ţi şi placă, nu numai să te piardă din pricina prea multelor cupe răsturnate pe gât.

Înainte de orice, fieştecare e dator să bea ce îi place, cum îi place. Regulile sunt la voia oamenilor, iar nu oamenii la voia lor. Asta e o regulă de fier 😉

Înainte de masă: îndeobşte, udătura dinainte de masă şi cea de la intrare se numeşte aperitiv. E menită să deschidă pohta de îmbucături şi se însoţeşte, dacă asta vă place, de bucate sărate ori uşor amare, care dau stomahului de veste de ce va să vie.

Aperitivele au tării osebite, după cum vrea omul. Dintre cele moi, pelinul – cu amăreala lui dulce – e o alegere înţeleaptă, chit că vremuieşte numai prin dicţionare în ultimul timp. De la paharnicul Păstorel citire, pelinul e un vin uşor, sec şi nu foarte tare, dres cu pelin. Poate avea orice culoare (alb, roş sau rozaliu) şi orice gust (sec, dulceag sau dulce), dar pelinul care se lipeşte de suflet e un vin alb sec (precum cel de Drăgăşani, Jidvei sau Târnave), servit rece (să aburească paharul) la mizilicuri cu sau fără aluat şi la o porţie de vorbe uşoare, ca înainte de o seară bogată în senzaţii.

Alt aperitiv căutat de odraslele şcolite prin străinătăţuri e zisul „whisky”. Udătura asta este de mai multe feluri, dar îndeobşte e născută din cereale ca porumb, orz, secară or grâu, malţificate (adică încolţite, apoi degrabă uscate la cald) or aşa cum le-a lăsat Domnul. Distilat de două (uneori de 3) ori, el este diluat cu apă de izvor (!), apoi îmbătrânit în butoaie de stejar cel puţin 3 ani. Cel din Scoţia castelelor, ceţii şi fantomelor se numeşte „scotch”. Cel făcut departe, peste mări şi oceane, se numeşte „whiskey”, iar dacă respectă anumite pravile rânduite de lege, poartă numele „bourbon”. Cel ijdărit dintre colinele irlandeze e „irish whisky”. În alte părţi fabricat, se cheamă „whisky” pur şi simplu.

Udătura asta se bea după voie, dar cei mai mulţi îl sting cu puţină apă gazoasă şi-l răcoresc cu un cub – două de gheaţă. Asta, după gust şi după ce-i în pahar. Un whisky aromat şi blând în cerul gurii (precum Grant’s, care e scotch, Jack Daniel’s, care e un bourbon cu o inefabilă urmă de afumat în buchet, Passport sau chiar VAT69) se cere apreciat cum se cuvine, aşa că musai să-l deguşti cu atenţie, puţintel diluat, ca să ajuţi aroma. Un whisky sec şi puternic (să zicem J&B sau Johnnie Walker) cere un suflet tare şi un pahar mai mic ;-). Că vorbim de pahare: musai să fie unul cu gura mare, cu fundul gros şi drept ca lumânarea – e mai greu de răsturnat când băutura începe a-l bea pe om. Cine vrea gheaţă e liber să-şi pună; cine nu, nu.

Muscalii ne-au adus votca. La ea acasă, în stepele ruseşti, votca e băută uşor răcorită – dar nu rece – musai goală şi musai lângă zacuski, care nu sunt zacuşti cum s-ar crede, ci îmbucături mici, îndeobşte cu carne şi obligatoriu având şi ceva murătură, să ţină omul treaz şi muscalul vesel. Votca se cere adusă în pahare potrivit de mici, să nu te dărâme, dar şi potrivit de mari, să nu faci scurtă la mână ducând paharul la gură. La origine, băutura ruşilor e distilat de cereale (porumb şi/sau grâu), diluat cu apă curată după ce a fost aproape alcool pur şi – dacă ai răbdare – învechit un an. Dacă n-ai, n-ai. Votcile aromate (cu lămâie, cu pepene galben, cu afine etc) sunt şi ele foarte bune, dar în timpul liber. La aperitive, musai să fie goală – numai aşa deschide pohta de mâncare – şi de vorbă!

Noi, pământenii băştinaşi, avem răchia. Distilat din mai orice fruct, rachiul poartă nume felurite după loc şi originea vegetală. Pălinca, horinca or ţuica (cum i se zice prin părţile Făgăraşului) e din prune, trasă de două ori. Dacă e alt fruct (ori chiar o amestecătură de fructe), poartă numele de rachiu. Pruna dă o băutură uşor aromată, seacă, alunecoasă, numai bună să activeze stomacul – când e bine făcută şi pruna coaptă. Caisa or para dau o răchie aromată şi puţin dulceagă, mai potrivită în altă parte decât la început de ospăţ. Pentru oricare, însă, dudul – sub formă de butoiaş – face minuni în timp, rotunjeşte asprimea, înfrăţeşte aromele şi rostogoleşte paharele până la uitarea de sine (ceea ce nu e bine). Tuica se bea din pahare mici, brumate (caldă e o tortură!), într-o înghiţitură dacă te ţin bojocii şi stinsă cu apă rece de izvor, sau în înghiţituri mici degrabă alinate, dacă ai palatul sensibil.

Tot aperitiv e şi vermutul. Copil (din flori!) al vinului cu plantele aromate (pelin şi altele) şi îmbogăţit cu alcool (până pe la 15-17%) şi zahăr, singurul potrivit a deschide drumul către hăurile bojocilor e cel alb sec. Restul (căci vermutul, ca şi pelinul, luptă sub baniera vinului de provenienţă – alb sau roşu, sec sau dulce) sunt mai potrivite băuturilor de timp liber.

Despre vinuri, servire şi consum la masa, şi – poate – băutura de timp liber, altădată.

No Comments

Sorry, the comment form is closed at this time.