Blog de SEO, Marketing Online & Lifestyle | Românie, plai de coşmar!…
16290
post-template-default,single,single-post,postid-16290,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,vertical_menu_enabled,qode-title-hidden,qode_grid_1300,side_area_uncovered_from_content,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-10.0,wpb-js-composer js-comp-ver-4.12,vc_responsive
Romania

Românie, plai de coşmar!…

Am lipsit pentru că Popescu jr. şi-a început periplul universitar. Ca orice boboc normal, a sperat la cămin. Ca orice tată de boboc normal, am sperat să reuşim. Până la urmă, am obţinut ceea ce am vrut. Dar, Doamne! cu ce circ!

Ziua 1: ajungem în campus pe la ora 9. În faţa fiecărui cămin, înghesuială. Informaţii – nexam. Campusul, de, mare ca orice campus. Secretariatul la intrare, căminele în capătul diametral opus. Am făcut împreună probabil 10 – 15 kilometri în mai puţin de 3 ore, încercând să aflăm de unde obţinem informaţii. Noroc cu o boboacă mai fâşneaţă, care aflase deja câteva zvonuri, de am identificat locul cu informaţii.

În faţa căminului bobocesc: omor, frate! Aproximativ 300 de studenţi, aglomeraţi într-o masă omogenă, unduiau înainte şi înapoi, după urletele unui bodyguard pirpiriu, care se străduia să păstreze întregi geamurile şi uşa de la intrare. Din când în când, câte un student ieşea din grămadă, ameţit, boţit, cu privirea tulbure. Cei mai mulţi plecau după ce îşi reveneau – trebuie să fii inconştient să mai încerci, odată ce ai văzut moartea – prin sufocare – cu ochii.

Universitatea în cauză specifică: „toţi studenţii au locul în cămin asigurat”. Booon… deci, nu e obligatoriu să-mi omor progenitura azi. Pot veni şi mâine. Verific prezenţa lui pe listele de repartizare – e acolo. Atâta vreme cât mă încadrez în perioada de cazare stabilită, totul e OK. Ca atare, plecăm relaxaţi.

Ziua 2: dimineaţa devreme, aceeaşi scenă, grămadă mai mică şi mai ordonată. Stăm ce stăm, iese o tanti şi urlă „Nu mai avem locuri!” Huiduit general. Vine un nene la costum şi-i ordonă: intră toţi. Tanti zice „Bine, băgăm câte opt în camere (de 4)”. La biroul comisiei, în interior, înghesuială. Întrebăm – noi, părinţii – cine-s ăştia care au intrat acolo. Ni se răspunde: cei care au stat aseară, dar n-au terminat formalităţile. Aş, zic zvonurile, sunt ăia care au dat şpaga mai târziu. Parcă-mi vine mai degrabă să cred zvonurile, decât pe tanti. Stăm, stăm, intrăm. Victorie! Avem loc! Mergem acasă, lua-l-ar… de Bucureşti!

Ziua 3: Juniorul pleacă cu trenul. Noi stăm relaxaţi şi emoţionaţi: avem un student în familie! Seara, telefonul sună. Oh, ne zicem, să vezi emoţii studenţeşti. Da, emoţii. Juniorul are loc, dar n-are cameră. In cea în care a fost repartizat stau deja alţii. Doarme o noapte „în gazdă”, în altă cameră.

Ziua 4: administratorul îl repartizează la altă cameră. Altă cheie copiată, bagaje mutate din nou. Seara, surpriză: alţi studenţi (care „cunosc pe la administraţie”) revendică şi camera asta. Popescu Sr. simte nevoia să ucidă; în aer pluteşte un miros de sânge.

Seara, telefon: „am negociat, stăm toţi, ne descurcăm.” Începe studenţia. Mă întreb cum s-o termina.

No Comments

Post A Comment